Parul din curte

si-a lasat frunzele duse de vant dar nu foarte departe, formand un covor pastelat pe care ploaia l-a prins de iarba si nimic nu-l rascoleste caci pasii mei, mai trec dar rar iar ai cainelui meu, nu vor mai trece niciodata;

de mai multe zile, se odihneste pentru totdeauna sub un nuc la capatul livezii si eu… nu sunt trista dar am lacrimi in ochi si voi avea, ori de cate ori va trece prin gandurile mele  🙂

Doar ploaia

deasa se aude pe-afara, azi si sufla vantul prin crengile parului in care, o pereche de gugustiuci l-au gasit potrivit sa-si faca un cuib;

mai trec primavara devreme prin partea de sus a satului dar de ramas, n-au ramas, pana acum; de mai mult de-o saptamana isi construiesc cuibul, ea sta pe cuib, el coboara pe sol si cauta o crenguta, o ia si i-o aduce cantand, ea ii raspunde si-si aseaza crenguta, apoi el canta si pleaca; si-o tin tot asa ca-s amuzant de enervanti, dar no… sunt gugustiuci  🙂

Mugurii floriferi

de pe crengutele parului din curte sunt inca mici si vor mai trece zile pana se vor deschide, inca nu sunt pomi fructiferi infloriti, nici macar corcodusii;

dar in rasadnita rece, unde am semant rosiile au iesit doua buchetele cu flori de par de pe niste ramuri mici pe care le-am pus eu acolo la inceputul lunii cand am taiat crengile la par, ca sa mai ridic nivelul…