Uitandu-ma

la cerul plumburiu din zori si la avertizarea meteo de vreme rea din jurul amiezii stiam ca n-aveam cum sa scap de ea, in orice parte m-as fi dus  🙂

si-am luat-o la vale, trecand cateva paraie, prin locuri cu nenumarate flori, iar la primele tunete, trecusera ceasuri bune si eram departe de casa, am facut calea intoarsa 🙂

Stanga-mprejur

am facut cand am zarit turma de oi aproape de padure si m-am dus in alta parte, unde am cautat bine-bine o planta pe care o urmaresc din luna mai;

avea cam 10 cm inaltime, se vedea bine de fiecare data, iar cand iarba a mai crescut, i-am pus aproape, ca semn… o piatra; daa, stiuu, e amuzant sa pui ca semn, o piatra pe un deal cu pietre, dar aveam si alte repere; asteptam sa infloreasca, ca fara floare nu mi-am dat seama ce este si acum n-am mai gasit-o…  no asa-mi trebuie, daca n-am ridicat un castel in jurul ei! 🙂

Si cand

am ajuns la padurea din zare si de la marginea ei, printre varfuri, mi-am zarit curtea, ei nuu… nu si cainele c-ar fi fost prea de tot si foarte-foarte 🙂 tentatia de a schimba cateva reguli de siguranta pe care eu le respect cand ies in natura, a fost extrem de mare 🙂

am cantarit rapid, argumente pro si contra fata de fiecare dintre cele doua moduri posibile de a ajunge acasa si am ales sa trec valea abrupta, de-a latul printr-o padure total necunoscuta in loc sa o ocolesc de-a lungul, pe calea cea cunoscuta si sigura; singura dilema a fost drumul din padure-stiam ca exista dar nu si unde anume era…