dintr-o dimineata cand eu udam gradina sub privirile unui musafir ce iesise mai devreme (decat ceilalti) pe afara si povesteam despre una-alta, despre cum creste vegetatia fara masura dupa o zi-doua de ploi, cand aud: „maaai, tie ti-ar trebui aici o capra!„; cu mintea mea de ardeleanca procesez si imi imaginez fooarte rapid cum capra aia mi-ar devasta toata gradina si intreb: „sii… ce sa fac eu cu ea aici?!”; zambind sugubat zice intr-un grai molcom, moldovenesc : „s’ai si tu cu cin’ sa vorbiesti dimineata„; no, abtinandu-ma sa nu bufnesc in ras, stau putin pe ganduri si incep: „...me!, …be!, …meee!, …beee!, …meeheehe!, …beeeheehe!. Oo… ieee 🙂 ce-mi place! Suna bine si cred c-as putea !„
si uite asa intr-0 alta dimineata, (eii, nuu, nu mi-am luat o capra, dar recunosc ca mi-a trecut prin gand cu ani in urma, sa-mi iau un măgar) intorcandu-ma de pe dealuri, aud mai sus de casa mea scancetele unui catel, fiindu-mi foarte clar ca nu era de pe strada mea (ca pe astia ii stiu pe toti si ii tin minte cand ma trezesc noaptea, la ore imposibile); deci il leg pe al meu in curte si ma duc sa vorbesc cu celalat; sigur ca n-am facut ham-ham!, ci am vorbit normal ca l-am recunoscut din prima si el, dupa vocea mea nu m-a simtit o amenintare lasandu-ma treptat sa inteleg ce facea acolo, departe de casa lui; nu putea pleca ca se prinsese intr-o sarma ghimpata in timp ce fugarea o vulpe si a ramas asa, cu ea infasurata in jurul gatului, cerand ajutor cam de la 5:22 ;
si daca chiar nu credeti ca animalele „vorbesc” in felul lor, ca ne inteleg vorbele, gesturile, privirile si ne raspund pe masura, incercati!