Cand soarele

se ducea spre asfintit si la orizont aparea un curcubeu, primesc pe mail o poezie; e frumoasa  tare si nuu, nu-mi este dedicata mie 🙂
se-asaza peste lume
cate-o toamna
si ploua mult, si des, alene
ca uneori, in plina vara,
ma-ntreb de nu cumva
sunt semne
de ingerasi ascunsi
anume prin cotloane
ce plang, se zbat, sunt tristi
pesemne
ca oamenii nu-i vad,
nu-i simt de la o vreme
si tot ce isi doresc sa faca
e sa coboare toamna
mai devreme
sa ploua mult, si des, alene
si oameni sa se-ascunda
prin cotloane
sa vada ei pe pielea lor
cum este
sa nu mai poti trai
ca-ntr-o poveste
n-are titlu, da’ autoarea zice:  eh, a inceput sa-mi fie draga ploaia; am geamul laaarg deschis, […], ploua incet, canta pasarele, e acel aer pe care numai ploaia il aduce […]

Un comentariu la „Cand soarele”

  1. ma uit adeseori la oameni si-mi vine sa-i scutur atat de tare, sa cada din ei povestile, ca picaturile de ploaie 🙂
    sa ramana senini si sa se transforme fiecare intr-un curcubeu… si-ntr-o poveste 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.