liniste si nemiscare pe deal in zori; stam pe-o piatra scrutand orizonturile minute in sir pana ce incet, incet se lumineaza; ma ridic sa plecam spre casa… dar uriasul nu vrea sa se clinteasca, nici rugat frumos 🙂
ma uit de jur-imprejur ca sa inteleg ce-l retine ca nici macar vantul nu adia… zambesc si inteleg… de undeva, se ivea soarele 🙂
avea toate motivele sa nu vrea sa plece 🙂
am fost de acord cu el si l-am lasat cat a vrut; bonus, am mai facut o tura pana la padure, apoi pe celalat deal si cand soarele era sus bine, a scos limba dar a rabdat, si-n sinea lui sigur a zis… „vreau acasa” 🙂
draaagul de el! stia el unde era bine fix in momentul acela. cine stie ce energii dadea soarele la rasaritul lui. noi nu stim, dar animalele stiu. bine ca te-ai luat dupa el.
ma mai iau si dupa el uneori, la greutatea lui nu prea am de ales 🙂
l-am mirosit eu de mult ca e un liric.
ca unul care-a crescut si-a trait mereu in natura 🙂