O povestire

de dimineata, ca-i duminca si ca-i frumoasa 🙂

Noapte dulce

      EA SCOASE prin somn un geamăt slab. La capătul celuilalt pat, el, aşezat pe divan, citea sub conul de lumină al unei lămpi de noapte. Ridică privirea. Ea fu străbătută de un mic fior, scutură din cap ca şi când ar fi vrut să scape de ceva, deschise ochii şi-l fixă pe bărbat cu o expresie de stupoare, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Apoi zâmbi uşor.

— Ce e, dragă?

— Nimic, nu ştiu de ce simt un fel de nelinişte, de teamă.

— Eşti puţin obosită de călatorie, aşa e întotdeauna şi apoi ai puţină temperatură, nu te necăji, mâine dimineaţă n-o să mai ai nimic.

Ea tace pentru câteva secunde, fixându-l mereu cu ochii mari deschişi. Pentru ei, care veneau de la oraş, tăcerea bătrânei case de ţară era de-a dreptul exagerată. Un adevărat bloc ermetic de tăcere care părea să ascundă înlăuntrul lui o aşteptare, ca şi cum zidurile, grinzile, mobilele, totul şi-ar fi ţinut răsuflarea.

Apoi spuse, liniştită:

— Carlo, ce se întâmplă în grădină?

— In grădină?

— Carlo, te rog, fiindcă tot te-ai ridicat, te rog uită-te puţin afară, căci mi se pare ca şi cum…

— Ar fi cineva? Ce idee. Cine ai vrea să fie în grădină acum? Hoţii? şi râse. Hoţii au lucruri mai bune de făcut decât să dea ocol unor cocioabe ca asta.

— Te rog, Carlo, uită-te puţin.

El se ridică, deschise geamurile şi persianele, privi afară şi rămase surprins. După-masă fusese furtună mare şi acum, într-o atmosferă de-o puritate neverosimilă, o lună aproape plină lumina extraordinar grădina, neclintită, pustie şi tăcută, fiindcă greierii şi broaştele fac parte integrantă din tăcere.

Era o grădină foarte simplă, făcută dintr-o pajişte netedă cu o alee de pietriş alb formând un inel, desprinzându-se în raze în diverse ramificaţii: şi numai împrejur era mărginită de straturi cu flori. Dar era însăşi grădina copilăriei lui, o dureroasă părticică din viaţa sa, un simbol al fericirilor pierdute, şi întotdeauna în nopţile cu lună, părea să-i vorbească prin aluzii pasionate şi indescifrabile. La răsărit, contra luminii şi de aceea neagră, o barieră de carpeni străpunsă de luminişuri arcuite, la sud un desiş pitic de merişor, la nord scara care ducea la grădina de zarzavat şi romanticul edificiu al magaziei de cereale, la apus casa. Totul se odihnea în felul acela inspirat şi minunat cu care natura doarme sub lună şi pe care nimeni n-a reuşit vreodată să-l explice. Cu toate acestea, ca întotdeauna, spectacolul îi provoca o sfâşiere profundă ca în faţa unei frumuseţi expresive pe care el desigur putea s-o contemple, dar pe care n-ar fi putut niciodată să şi-o însuşească.

— Carlo, strigă Măria din pat, neliniştită, văzând că el stă acolo nemişcat să privească. Cine este?

El închise fereastra lăsând obloanele deschise şi se întoarse.

— Nu-i nimeni, draga mea E o lună uimitoare. Niciodată n-am mai pomenit o asemenea linişte. Se întoarse să se aşeze pe divan şi reluă cartea

Era unsprezece şi zece.

Chiar în clipa aceea, la extremitatea de sud-est a grădinii, în umbra proiectată de carpeni, capacul unui chepeng disimulat printre ierburi începu să se ridice treptat, mişcându-se dintr-o parte şi dând la iveală deschizătura unei galerii care se pierdea sub pământ. Dintr-o dată, o făptură îndesată şi negricioasă ieşi de-acolo şi se porni să alerge cu o repeziciune frenetică în zigzag.

Prinsă de o tulpină, o lăcustă pui se odihnea, fericită, tânărul ei abdomen verde palpitând cu graţie în ritmul respiraţiei. Ghearele păianjenului de pământ i se înfipseră cu furie în torace, sfâşiindu-i-l. Trupşorul se zbătu făcând să zvâcnească lungile picioare posterioare, însă numai o singură dată. Oribilii cleşti apucaseră să desprindă capul şi acum se afundau în burtă.

Din rupturi ţâşni sucul abdominal pe care ucigaşul se puse să-l sugă lacom.

Absorbit de demonica voluptate a înfruptării, nu băgă de seamă la timp o gigantică făptură neagră care se apropia de el pe la spate. Haţ. Strângându-şi încă victima în gheare, păianjenul dispare pentru totdeauna în gâtlejul broaştei-râioase.

Dar totul, în grădină, era divină pace şi poezie.

O siringă otrăvită se înfipse în pulpa moale a unui melc care se deplasa spre grădina de zarzavaturi. Reuşi să mai parcurgă doi centimetri, cu capul învârtindu-i-se, apoi îşi dădu seama că piciorul nu-l mai asculta şi că e pierdut. Deşi i se împâclea treptat cunoştinţa, simţi mandibulele larvei care-1 atacase cum îi smulg cu furie halci de carne, scobind caverne atroce în frumosul lui trup gras şi elastic de care era atât de mândru.

In ultimul zvâcnet al infamei agonii mai avu încă vreme să constate, cu o rămăşiţă de satisfacţie, că larva care-l atacase fusese străpunsă de un păianjen-lup şi sfâşiată într-o clipită.

Ceva mai încolo, o graţioasă idilă. Cu lanterna sa sclipitoare aprinsă la maximum, un licurici zbura în jurul nemişcatei străluciri a unei muieruşti foarte atrăgătoare, tolănită plină de lene pe o frunză. Da sau nu? Da sau nu? Se apropie de ea, încercă s-o mângâie, ea îi îngădui. Zbuciumul dragostei îl făcu să uite ce infern putea să fie o pajişte într-o noapte cu lună. Tocmai când îşi îmbrăţişa femeia, un cărăbuş auriu îi spintecă pântecul cu totul, sfâşiindu-l dintr-o parte în alta. Micul său felinar continua să palpite, întrebând da sau nu, iar tâlharul îl şi înghiţise pe jumătate.

In vremea aceea se petrecu o sălbatică agitaţie la o distanţă nu mai mare de o jumătate de metru. Dar fu o chestiune de secunde. Ceva enorm căzu fulgerător şi moale de sus. Broasca-râioasă de adineauri simţi o fatală zvârcolire în spinare, încercă să se întoarcă. Dar se şi înălţa în aer între ghearele unei bătrâne cucuvele.

Dar dacă priveai, nu se vedea nimic. Totul, în grădină, era poezie şi divină pace.

Această kermesse a morţii începuse la căderea serii. Acum era în culmea freneziei. Şi avea să continue până în zori.

Pretutindeni masacru, ucidere, supliciu. Scalpeluri care desfundau cranii, harpoane care retezau picioare, scoteau solzi şi se înfundau în viscere, cleşti care smulgeau carapace, stilete care străpungeau, dinţi care tocau, ace care inoculau otrăvuri şi anestezice, fire care capturau, sucuri erozive care lichefiau sclavii încă vii. De la cei mai mici locuitori cuibăriţi prin pătura de muşchi, rotifere, tardigrade, amebe, tecamebe, la larve, la păianjeni, la cărăbuşi, la miriapode şi tot aşa, mai sus, până la şopârle, la scorpioni, la broaştele-râioase, la cârtiţe, la bufniţe, nenumărata armată a ucigaşilor de drumul mare se dezlănţuia în măcel, masacrând, torturând, sfâşiind, spintecând, devorând. Ca şi cum, într-un mare oraş, în fiecare noapte zeci de mii de ucigaşi însetaţi de sânge şi înarmaţi până în dinţi ar fi ieşit din vizuinele lor, ar fi pătruns în case şi ar fi gâtuit lumea în somn. Pe neaşteptate, jos, în grădină, tace acel Caruso al greierilor, lovit mortal în cap de o cârtiţă. Se stinge, lângă tufiş, lămpiţa unui licurici sfărâmată de muşcătura unui cărăbuş. Se pierde într-un suspin cântecul broaştei înghiţită de un şarpe de apă. Şi fluturaşul nu se mai întoare să se izbească de geamurile ferestrei luminate; cu aripile rupte cu brutalitate el se zbate închis în stomacul liliacului. Teroare, spaimă, distrugere, agonie, moarte pentru mii şi mii de creaturi ale lui Dumnezeu este ceea ce înseninează somnul nocturn al unei grădini de treizeci de metri pe douăzeci. Şi acelaşi lucru se petrece şi în câmpiile din jur, acelaşi lucru e şi dincolo de munţii care strălucesc cu reflexe sticloase în lumina lunii, palizi şi misterioşi. Şi pe întreagă suprafaţa pământului e la fel pretutindeni, de cum coboară noaptea: exterminare, nimicire, ucidere. Şi când noaptea se destramă şi soarele apare, un alt prăpăd sângeros începe, cu alţi asasini de drumul mare, dar cu o cruzime egală. Aşa a fost de când e lumea lume şi aşa va fi în vecii vecilor, până la sfârşitul lumii.

Măria se agită în pat, rostind vorbe fără legătură şi înţeles. Apoi din nou deschide ochii mari, speriată:

— Carlo, de-ai şti ce vis cumplit am avut, am visat că aici afară era omorât cineva.

— Ei, încearcă să te linişteşti, draga mea, că vin şi eu acum să mă culc.

— Carlo, nu te supăra, dar iar am senzaţia aceea stranie, cum că afară în grădină s-ar întâmpla ceva.

— Oare ce vrei să-ţi bagi în cap?

— Nu-mi spune nu, Carlo, te rog, dar zău că aş vrea să te uiţi puţin afară.

El clatină din cap şi zâmbeşte. Se ridică, deschide geamurile şi priveşte. Lumea zace într-o linişte nemărginită, inundată de lumina lunii. Acelaşi sentiment de vrajă, aceeaşi tainică nelinişte.

— Dormi liniştită, draga mea, nu e nici ţipenie, n-am văzut niciodată atâta pace.

( Monstrul Colombre si alte cincizeci de povestiri – Dino Buzzati)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.