Planta sfântă a druizilor (2)

    Fără îndoială că vâscul prezintă un deosebit interes ştiinţific. Viaţa lui de semiparazit face în continuare obiectul unor cercetări ştiinţifice, iar complexa relaţie parazit-gazdă încă nu este complet limpezită. Nu mai puţin interesantă este calea prin care acesta se răspândeşte.

    Vâscul înfloreşte toamna târziu şi rodeşte în miezul iernii, când hrana păsărilor este rară şi săracă. Fructele sale sunt nişte boabe alb-gălbui, asemănă-toare unor perle aşezate câte trei la locul de inserţie a frunzelor.

     Cărăuşii lor sunt mierlele şi sturzii negri (Turdus viscivorus), care le con-sumă cu predilecţie. Dacă boabele vâscului ar fi fost ca ale celorlalte specii, neamul acestui interesant semiparazit ar fi dispărut de mult. Seminţele împrăş-tiate pe pământ, o dată cu resturile mâncării, nu ar fi putut încolţi, ştiut fiind că vâscul nu poate trăi dacă nu găseşte o ramură-gazdă de care să se prindă.

        Şi totuşi el puiază pe ramurile alăturate şi pe copacii vecini. Care este explicaţia acestui fenomen ce i-a frământat multă vreme pe oameni? Inventivitatea de chimist a vâscului a asigurat continuitatea vieţii lui de semiparazit. Seminţele sunt îmbrăcate într-o substanţă cleioasă. Când mierla consumă carnea dulceagă, seminţele i se încleiază pe cioc. Pasărea nu se suferă murdară şi atunci îşi curăţă ciocul frecându-1 de o creangă vecină. Invelişul vâscos şi lipicios aderă cu uşurinţă la scoarţă, asigurând astfel seminţei mediul de dezvoltare.

                                                       (Tudor Opris, Curiozitati din natura)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.