Pentru a da posibilitatea „cerealei” lor preferate să se dezvolte din plin, furnicile „plivesc” lanul. S-a crezut la început că ele folosesc pentru acest lucru fălcile ca să poată reteza tulpinile şi rădăcinile plantelor străine. Cercetări recente au dovedit că furnicile folosesc plivirea „chimică”, împroşcând substanţe hormonale care opresc dezvoltarea altei buruieni, fără să vatăme germenii de Aristida. Ceva mai mult, când ogorul este prea rar, furnicile iau grăunţe din câmpurile vecine şi le seamănă în jurul cuibului.
De aceea, întotdeauna în preajma furnicarului se găsesc insule dese ca peria, care aproape că îl ascund de privirea oamenilor. Cand spicele s-au copt, furnicarele încep sa freamăte. Este vremea secerişului şi culesului. Furnicile scot din spice cam 70% din boabe, lăsând restul să refacă ogorul. Recolta este strânsă în magaziile subpământene, unde grăunţele sunt despărţite de pleavă.
Pentru a feri boabele să nu încolţească în hambarele subpământene, calde şi umede, Pogomyrex foloseşte un procedeu care a dat naştere la diverse ipoteze. S-a crezut la început că furnicile secretă un lichid care împiedică încolţirea seminţelor. Experienţele au înlăturat această presupunere. Ceva mai mult, s-a dovedit că, în mod intenţionat, furnicile lasă boabele să incolţească până la un anumit punct. In timpul încolţirii, înăuntrul bobului are loc o schimba-re însemnată: amidonul se preface în zahăr, substanţa care ajută la hrănirea plăntuţei. Or, furnicile se dau în vânt tocmai după această substanţă dulce. Dacă plăntuţa va fi lăsată să crească în voie, ea va consuma rezervele din sămânţă şi se va transforma într-o plantă cu totul nefolositoare pentru insectă. Atunci, ca să-şi aibă asigurată rezerva dulce, furnicile retează rădăcina ieşită din sămânţă, oprindu-i astfel dezvoltarea.
Seminţele „tratate” sunt scoase apoi la soare pentru a fi uscate. Abia după această operaţie grăunţele sunt definitiv înmagazinate, servind ca hrană în anotimpul rece.
(Tudor Opris, Bios)