Când afidele se hrănesc cu seva rădăcinilor, furnicile le construiesc staule subpământene. Aşa se întâmplă cu micile furnici galbene (Lasius) din pădurile noastre. Ele aduc sub pământ „vacile” aripate. Aici le rup aripile, le apără de duşmani şi le răspândesc în subterane.
Chiar şi arta de „mulgător” a furnicilor este uimitoare. Afidele Stomaphis dau tainul de „lapte” doar la masajul special al antenelor neamului de furnici care le mulg, dovedind că sunt bine dresate. Ceva mai mult, micii crescători nu le mulg la întâmplare. Repetarea vizitelor se face cu o anumită ordine şi după o anume perioadă de timp. S-a constatat că „domesticiţi”, bine hrăniţi şi obişnuiţi cu „mulgerea” regulată, păduchii-de-frunze dau o „producţie” sporită. Astfel, păduchii care trăiesc pe tei produc zilnic 25 mg de sirop dulce, când sunt dresaţi, ceea ce reprezintă o cantitate echivalentă cu de 3-4 ori greutatea corpului lor. Se estimează că un furnicar (unde de obicei 15-20% din lucrătoare s-au specializat în muls) poate recolta 10 kg pe sezon.
Care e oare miza acestei griji deosebite arătate de furnici păduchilor de plante? Afidele sunt mici „fabrici” de substanţe zaharate, eliminate prin capătul posterior al abdomenului. De fapt, acestea sunt excrementele afidelor, formate din seva plantelor transformată în sirop de zahăr (sub acţiunea fermentului diastazic) pe care insectele îl sug în cantitate atât de mare, încât nu au timp să-l digere complet şi să-l asimileze. Din timp în timp, la capătul abdomenului afidelor apare o lacrimă de miere pe care insecta, când nu e crescută de furnici, o aruncă cu ajutorul picioruşelor dinapoi. Aceste picături cad de obicei pe frunzele plantelor, acoperindu-le cu un lac dulce, periculos prin faptul că astupă stomatele împiedicând transpiraţia şi schimbul de gaze. După această picătură dulce se dau învânt furnicile şi datorită ei şi-au organizat un mod de viaţă „păstoresc”. Aproape un sfert din populaţia oricărui furnicar se ocupă de „zootehnie”. Există furnici-păstori, care păzesc şi mulg laptele, furnici-cărătoari, care transportă în guşuliţe sucul dulce, furnici-rezervor, adevărate bidoane vii, care raţionalizează hrana de iarnă a furnicarului. „Constructorii” furnicarelor zidesc „staule”, fac şosele, sapă galerii printre radăcinile copacilor sau prin trunchiurile acestora. Prin perfecţionarea „mulsului” iau naştere afide mai bine adaptate convieţuirii cu furnicile, se obţin producţii mai mari de suc dulce. Alături de păduchii-de-frunze, şi omizile unor fluturi sunt folosite ca „vaci” de lapte, din cauza sucului dulce, secretat în regiunea celui de-al zecelea segment. Acest suc nu reprezintă excremente ca la păduchi, ci o secreţie specială produsă de larvă numai la mesajele codificate ale antenelor furnicilor-mulgătoare. Oricare altă excitare artificială a omizii, oricât de bine ar imita semnalele simbiontului, nu dă rezultate. Bine adaptate convieţuirii cu furnicile, omizile îşi cunosc prea bine prietenul şi ocrotitorul pentru a se lăsa păcălite.
(Tudor Opris, Bios)