pe o ploaie super-marunta, rece si cu vant, putin dupa pranz, iesim din curte si in timp ce inchideam poarta, analizez in minte drumul cel mai putin expus la „riscuri” (caini, capre, oameni, etc.,) si aleg drumul… prin cimitir… hmm, buna alegere, nuu?! 🙂
fara prea mult chef de plimbare, cainele meu face pauze dese, eu vad cateva branduse de toamna, cativa gandaci de balegar intr-o balega veche (acum va arat doar balega, ca gandacii s-au grabit sa intre… prin gaura), gasesc ciuperci de camp, pe care nu le culeg ca nu am nevoie…
si la un moment dat in fata mea prin iarba, vad un paianjen 🙂 imi parea cunoscut, dar avea cevaaa…ciudat; spun „stai!” si el chiar sta… cainele, oameni buni nu paianjenul, ca sa fie clar; paianjenul se misca incet, ascunzandu-se prin iarba… pai nu ma mir deloc, la ce incarcatura ducea pe spate 🙂 iar eu, tinand cont ca mereu in mana dreapta am o lesa (pe care n-as lasa-o din mana, pentru nimic in lume) cu un caine dee… cca. 65-70 kg, la care cand ii spun sa stea, pai sta… m-am descurcat binisor cu pozele 🙂
in imagini, un paianjen lup-femela probabil, de vreo 3 cm lungime, din familia Lycosidae, dar nu stiu ce gen 🙂 carandu-si puii pe spate, iar in ultima poza un exemplar in gradina mea, in luna iulie 🙂
Doamne, Dumnezeule!
In fond, nu stiu de ce ma infior eu asa, ca ea e doar o mama grijulie, dar parca totusi, n-as vrea sa am de-a face cu ea.
asa, asa… de unde vine teama ta?!
cati paianjeni am aratat eu pana acum si am spus, ca nu mi-au facut nimic? 🙂
Pai nu le fac nimic oamenilor care nu se tem de ei, dar celorlalti le provoaca mari neplaceri 🙂 Pe mine nu stiu precis daca m-a muscat vreodata vreunul, dar stiu ca luam in freza panzele lor tesute intre randurile de vita de vie de la bunici si tare mare spaima mai traiam! Din acest motiv nu intram niciodata in vie fara antemergator (un bat tinut in mana, pe care il flenduram in fata mea ca sa stric orice eventuala plasa). In plus, circulau legendele alea cu paianjenul cu cruce care te poate omori si asa mai departe. E la fel ca teama de serpi.